Writter X

Ceasul suna…. din nou. Sunetul sau insistent si cat se poate de iritant ma determina sa il caut printre asternuturi. Oare unde este? Sa fie sub perina? Sau poate ca e pe patul alatura, sau… unde e? Este o adevarata tortura pentru urechile mele, pentru mintea mea inca adormita pe jumatate sa il aud taraind. Mi-am zis mereu ca o sa il izbesc de perete cu prima ocazie si asa o sa-l amutesc pe veci, dar nu pot… inca mai am nevoie de el. Intr-un final il gasesc pe podea, alaturi de hainele ce le-am dezracata cu o seara in urma si le-am lasat in plata Domnului.
Dimineata! Vai, daca ai sti cat urasc aceasta parte a zilei. Dimineata visele cele mai dulci se spulbera, dispar intr-un nor de praf si ma lasa cu un gust amar. Simt cum capul meu incepe sa imi pulseze de durere, trupul imi este mai sleit de puteri decat acum cateva ore, cand ostenita dupa o zi de activitate mi-am asezat mandrul capsor pe perina moale si am inchis ochii pentru a ma lasa purtata pe aripi de vis.
Ah, ce dulce e sa visezi. Ah, cat de reale imi par unele vise si cat de mult as vrea sa nu ma mai trezesc… Dar, ah, realitatea ma loveste in plin de cand inlatur patura de pe mine si simt frigul din camera invaluindu-ma.
Lumina, alta tortura de care dau imediat ce aprind becul… ochii mei protesteaza incepand sa verse lacrimi, trupul imi cere sa ma aseze cat mai repede jos… dar nu-i pot ceda, trebuie sa ma pregatesc pentru ziua ce e pe cale sa inceapa. Cu dosul palmei imi tot sterg lacrimile ce curg incetinel pe obrazul meu in timp ce buzele mele se intredeschid mereu intr-un cascat lung…

Toate miscarile mi se par lente, dar timpul nu are rabdare ca eu sa imi revin si ma arunca cu o cruda nepasare in valtoarea noii zile, in rutina ce a pus stapanire pe mine, in rutina ce ma condamna monotonieei.