Inceputul
Viata mea era normala, poate chiar mult prea normala pentru gustul meu si cautam orice ocazie pentru a evada din rutina ce pusese stapanire pe mine de cand incepusem ultimul an de liceu si pana la finalul acestei veri toride. Nici iesirile in oras cu prietenii si nici micile expeditii pe care le faceam in padurile din apropiere nu reuseau, insa sa ma multumeasca cu adevarat. Cautam mereu ceva mai mult, ceva palpitant care sa imi puna sangele in miscare, sa imi faca inima sa-mi iasa din piept de spaima. Totusi, in orasul meu mic nimic iesit din comun nu se intampla, toti ne cunosteam si nimeni nu facea ceva fara ca ceilalti locuitori sa afle pana in seara zilei respective.
Orasul meu este asemanator unui sat, dar un sat ceva mai modern si cu toate facilitatile necesare pentru a duce o viata comoda si linistita. Este genul de oras in care ma imaginez la batranete, cand boala si varsta nu imi vor mai permite sa fac tot ce imi doresc. Este locul in care atunci cand esti mic poti sa il explorezi fara ca parintii sa se teama ca cineva te-ar putea rapi sau ucide. Aici functioneaza mai bine ca oriunde „radio sant”, cum ne place noua sa ii spunem sau, ca sa intelegeti mai bine la ce ma refer, este vorba despre barfa. Ca si la sat poti sa intalnesti seara oameni in varsta discutand aprins pe bancile din fata casei sau a scarii de bloc.
Si ca sa aveti o imagine si mai clara asupra orasului am sa va spun ca aici inca domneste „moda veche”. Majoritatea cetatenilor sunt varstnici care privesc mustratori spre tinerii ce trec pe strada cu un cercel in spranceana sau la fetele cu fusta ceva mai scurta si cu buricul gol. Privesc cu dispret chiar si cuplurile care se saruta in plina strada, caci, dupa parerea lor, fetele ce accepta sarutul sunt usoare. Nu ma plang, m-am obisnuit cu acest mod de gandire si uneori am senzatia ca acesta m-a influentat si inca ma influenteaza mai mult decat as vrea sa recunosc.
Am renuntat de mult timp sa incerc sa schimb ceva in mentalitatea celor din jur, am renuntat sa mai sper ca ceva iesit din comun se va intampla. Probabil cel mai „impresionant” lucru ce se intampla pe aici sunt concertele organizate cu diferite ocazii de primarie. Dupa ce bacul s-a terminat si m-am vazut inscrisa la facultate m-am trezit cu mult prea mult timp liber, timp pe care nu vedeam cum mi l-as putea ocupa. Nu sunt prea multe locuri in care sa ma pot duce si sunt si mai putine cele in care ma simt in largul meu. Cu toate acestea am acceptat sa merg la discoteca si sa fac pe dadaca cu prietenii ce erau mult prea beti sa mai se poata tine pe picioare. Am acceptat si sa stau pana seara tarziu pe banca si sa privesc plictisita trecatorii doar pentru ca prietenii mei sa se amuze pe seama vestimentatie uneia sau a altuia.
Spre finalul verii m-am saturat si am refuzat sa ma mai intalnesc cu ei. Am hotarat sa ma retrag in propria casa sau in padure. Era mijlocul lunii august si afara se mai racorise, asa ca nu ma mai vedeam nevoita sa ma ascund de soare. Zgomotul masinilor inceta din momentul in care intrai in padure, era atat de multa liniste acolo. Chiar si aerul era altul, era curat, revitalizant, iar eu ma simteam libera.
Eram libera sa ma pierd in visare in timp ce priveam razele de soare patrunzand printre crengi si ascultam susurul micului rau ce strabatea acele locuri. Dar omul nu putuse sa lase in pace acest mic Paradis si lasase urme adanci, urme pe care le-am ignorat mereu doar pentru ca ma faceau sa ma simt vinovata. Imi placea sa urc pana in varful unui deal, de acolo puteai sa privesti intreg orasul si era locul unde veneam adesea cu un fost prieten ce iubea natura cel putin la fel de mult ca si mine.
In cea din urma zi imi amintesc ca am privit apusul de acolo. Cerul imi infatisa un amestec de albastru si roz, dar nu erau culorile cu care ne obisnuisem cu totii, erau mult mai frumoase, mai armonioase si expresive. Nu cred ca as putea descrie acea imagine si nici sentimentul de teama ce m-a cuprins privindu- l. Mai tarziu aveam sa inteleg de ce.
De cum spectacolul s-a incheiat am inceput sa cobor, insa am facut-o pe cealalta parte a dealului. Nu tin minte sa mai fi incercat vreodata acel drum, dar stiam cu siguranta unde avea sa ma duca si era mai mult ca suficient pentru mine. Panta era mult mai abrupta decat cea pe care urcasem cu cateva ore in urma si daca nu ar fi fost copacii, probabil nu as fi reusit sa cobor. Jumatate din drum l-am parcurs tinandu-ma de fiecare copac ce imi aparea in cale in speranta ca nu voi aluneca. Se intunecase si nu puteam sa vad la mai mult de 1 metru in fata mea lucru ce incepuse sa ma agite. Cautasem aventura si spaima, iar acum probabil gasisem o mica parte din ce imi dorisem.
M-am oprit pentru o clipa si mi-am lipit saptele de trunchiul gros al unui copac, respiram greu si imi simteam inima batand tare. Am hoarat sa merg mai departe, era mai bine sa ma grabesc. Incepeam sa vad luminile farurilor de pe sosea si din cand in cand ajungeau pana la mine diferite zgomote, pe care le-am ignorat doar pentru a ma concentra asupra locului in care calcam. Pomii se rarisera si picioarele mi se afundau tot mai mult in patura de frunze uscate sub care se afla un strat de noroi alunecos.
Un singur moment de neatentie a fost suficient ca totul sa ia o intorsatura nedorita. Auzisem un fosnet undeva in spatele meu si m-am intors sa vad cine sau ce e, atunci piciorul mi-a alunecat si am cazut pe burta. Am simtit cum capul meu loveste ceva tare si apoi a fost… intuneric.
Viata
