Writter X

Argintii frunze-n intuneric stralucesc

Plina luna le zambeste bland

Si-si arunca ale ei suave raze

Peste-ntinsul neant de noapte. 

Stele-n cer si pe pamant

Ici si acolo aceeasi maretie…

Ceasul suna…. din nou. Sunetul sau insistent si cat se poate de iritant ma determina sa il caut printre asternuturi. Oare unde este? Sa fie sub perina? Sau poate ca e pe patul alatura, sau… unde e? Este o adevarata tortura pentru urechile mele, pentru mintea mea inca adormita pe jumatate sa il aud taraind. Mi-am zis mereu ca o sa il izbesc de perete cu prima ocazie si asa o sa-l amutesc pe veci, dar nu pot… inca mai am nevoie de el. Intr-un final il gasesc pe podea, alaturi de hainele ce le-am dezracata cu o seara in urma si le-am lasat in plata Domnului.
Dimineata! Vai, daca ai sti cat urasc aceasta parte a zilei. Dimineata visele cele mai dulci se spulbera, dispar intr-un nor de praf si ma lasa cu un gust amar. Simt cum capul meu incepe sa imi pulseze de durere, trupul imi este mai sleit de puteri decat acum cateva ore, cand ostenita dupa o zi de activitate mi-am asezat mandrul capsor pe perina moale si am inchis ochii pentru a ma lasa purtata pe aripi de vis.
Ah, ce dulce e sa visezi. Ah, cat de reale imi par unele vise si cat de mult as vrea sa nu ma mai trezesc… Dar, ah, realitatea ma loveste in plin de cand inlatur patura de pe mine si simt frigul din camera invaluindu-ma.
Lumina, alta tortura de care dau imediat ce aprind becul… ochii mei protesteaza incepand sa verse lacrimi, trupul imi cere sa ma aseze cat mai repede jos… dar nu-i pot ceda, trebuie sa ma pregatesc pentru ziua ce e pe cale sa inceapa. Cu dosul palmei imi tot sterg lacrimile ce curg incetinel pe obrazul meu in timp ce buzele mele se intredeschid mereu intr-un cascat lung…

Toate miscarile mi se par lente, dar timpul nu are rabdare ca eu sa imi revin si ma arunca cu o cruda nepasare in valtoarea noii zile, in rutina ce a pus stapanire pe mine, in rutina ce ma condamna monotonieei.

Singura intr-o camera rece

Singura intr-o casa goala

Singura pe o strada intunecata

Singura intr-o mare de oameni nepasatori

Singura intr-o tara de corupti

Singura intr-un univers sinistru

Singura… mereu singura…

Asteptandu-te pe tine

In mijlocul furtunii.

Mantia neagra ca smoala a noptii se lasa peste orasul agitat punand capat, treptat forfotei. Acum, cerul senin este sub stapanirea falnicei luni, iar stelele se aprind in jurul ei ca niste faclii. Ea este imparateasa noptii si cu blandele-i raze vegheaza asupra vietatilor noptii.
Vantul bland poarta pe aripile sale un cantec de dor ce a pornit acum sute de ani de undeva de departe si, acum dupa atata amar de vreme ajunge si pe aceste meleaguri.
Un fior imi cuprinde trupul, caci acest cant imi e atat de cunoscut, e parca o frantura din gandurile mele framantate. Versurile sale imi amintesc parca de o viata anterioara… de aceeasi poveste de iubire trista…
O raza argintie isi odihneste corpul firav pe mana mea si parca simt mangaierea blanda a unei mame ce-si incurajeaza fiica.
Oare ea, luna, intelege ce simt? Oare poate citi in ochii mei ciocolati tristetea ce-mi macina sufletul? Oare poate ea sa-mi alunge singuratatea?
“Luna, tu stapana a infinitului ceresc arata-mi o clipa ce e fericirea deplina. Luna, preamareata regina, sti tu oare ce ma asteapta in viitorul nesigur? Oare visul meu maret se va implini?”
Vocea mea plapanda , atat de nesigura se ridica treptat la cer impreuna cu acele fascicule de praf ce dansau vesele in lumina unei raze. Raspunsul insa nu veni, dar parca, de acolo de sus, un zambet increzator ajunse pana la mine…oare sa fi fost doar o iluzie? Sau poate Luceafarul nu e doar un basm…

Afara-i noapte,
Luna răsare,
Lumina-i incantataore,
Dar sufletu’ mă doare.(Sufletu-mi doboară-iniţial)

Cerule-n măreţia sa,
Mângâie făptura mea.
Vântule-n bătaia ta,
Alunga-mi lacrima!

Susur(Şopot)de izvor,
Blând si măgulitor,
Cuvinte dulci şopteşte-mi tu…
Sa nu plang continuu.

Pasare din abis,
Tu destinul mi-ai scris.
Departe de el m-ai dus
Undeva spre apus.

Cerul straluceste
Si de tine-mi aminteste
Ochii tai caprui
Fura inima oricui.

Zambetu-ti fermecator
Ma vrajeste-ncetisor
Aerul misterios
Ma face bucuros.

In padurea cu mult soare
Peste lespedea ceas mare
Clipoceste-ncetisor
Frumusete de izvor.

Firul de apa coboara
Printre pietre se strecoara
De la munte in aval
Pentru a face un canal

P.S.: Este o poezie la care eu tin foarte mult pt ca prima strofa am scris-o cu mama

Iti spun adio,
Azi ne despartim;
Si maine sper sa nu ne-ntalnim,
Acum iti spun adio.

Maine chiar de ne-om vedea’
Eu nu te voi cunostea;
Caci mi-ai facut prea multe,
Eu nu te voi ierta.

Vantul imi mangaie usor trupul, susurul apei ma dezmiarda, iar luna vegheaza asupra mea in timp ce eu ma pierd in gandurile cele mai intunecate ale mintii mele. Este o liniste apasatoare se aude doar apa curgand si fosnetul temator al frunzelor. Gandurile cele mai rele prind contur, dar si amitirile cele mai dulci. Inima incepe sa ma doara, o piatra grea imi apasa sufletul si nu ma lasa sa respir. Sunt cuprinsa de neliniste, simt ca nu mai pot sta in loc, tot ce este in jur ma tortureaza, as vrea sa pot fugi dar picioarele nu ma lasa, as vrea sa tip, dar nu am glas, as vrea sa plang dar lacrimile mi s-au uscat, as vrea sa…

Dar linistea si tristetea imi este intrerupta de suvoiul de ploaie ce incepu sa curga din cer si sa-mi alunge gandurile…Mi-am recapatat puterile, am inceput sa fug spre luminita ce se zarea undeva in intunericul ca zmoala. Am ajuns…am ajuns…in sfarsit…era mica pestera in care ardea un foc vesel si mititel, dar suficient cat sa imi incalzeasca corpul infrigurat si sa-mi usuce hainele ce se lipisera de corp. Tremuram din toti ranunchii “Brrrrr, daca ar fi focul mai mare” aceste cuvinte au fost ca un fel de vraja. Focul incepu sa se mareasca si sa ma inghita inainte sa pot reactiona. Spre surprinderea mea focul nu ma arse, ci in momentul in care am fost inghitita de el am inceput sa simt o caldura atat de placuta care imi ajunse pana-n maduva oaselor si ma molesi. Ma simteam protejata, eram usoara ca un fulg si eram impacata cu mine insami, m-am asezat pe jos si am inchis ochii. Cred ca am fost invinsa de somn si am adormit cateva ore, cand m-am trezit langa mine era un tanar minunat care ma tinea in bratele sale si ma apara de frig. M-am eliberat speriata din stransoarea sa si am cautat focul, dar nu am gasit nici o urma ca ar fi fost candva acolo.

Baiatul se apropie de mine si isi puse mana pe umarul meu, atunci m-am listit. Totul fusese un vis sau aproape totul. El ma ocrotise si nu focul acela magic, el era real…

Dupa acea intamplare nu l-am mai vazut, dar l-am visat adesea, cred ca ne-am mai intalnit candva, undeva, desi nu-mi amintesc acum…

De ce rasare soarele? De ce zboara pasarile? De ce ploua? De ce…? De ce iubirea mea ma arde pe interior ca o flacara mistuirtoare? De ce vantul izbeste stropii grei de ploaie de fereastra mea? De ce suierul lui seamana cu tanguiala unui suflet pierdut? De ce te iubesc?

De ce Pamantul se roteste? De ce stelele pier? De ce zapada se topeste? De ce omul se stinge precum flacara unei lumanari de ceara? De ce nu te pot uita?

De ce lacrimile sunt sarate ca apa marii? De ce valurile pot distruge? De ce…? De ce inima mea e inca franta?

De ce muzica mea nu inceteaza in mintea mea? De ce din piept nu se aude strigatul meu de dor? De ce nu intelegi ce insemni pentru mine? De ce crezi ca te poti juca cu iubirea mea?

De ce?

De ce tipatul meu mut se aude in vidul mintii cand noaptea cade? De ce viata mea pare un vis? De ce iubirea ta e doar o iluzie ce imi umple visele lipsite de viata? De ce nu pot renunta acum ca totul e pierdut? De ce?

De ce invidia macina unele suflete? De ce innebunesc oamenii? De ce e cerul albastru? De ce iubim mereu pe cine nu trebuie?