Writter X

Cum poti sa distingi iubirea de atractie fizica? Este una din intrebarile care probabil si le-au pus multi inaintea mea si al carei raspuns este greu de gasit. De multe ori ni se intampla sa confundam aceste doua sentimente si sa  luam decizii gresite.

Vi s-a intamplat vreodata sa cunoasteti un el/ea care sa devina un fel de magnet pentru voi? De cate ori vedeati aceasta persoana sa simtit cum inima incepe sa bata atat de tare incat mai putin iese din piept. Sa ai senzatia ca te topesti ca un cub de gheata de cate ori te priveste si iti zambeste si totusi… de cate ori esti cu ea mai mult timp sa incepi sa te simti inchis ca intr-o cusca, sa simti nevoia de a evada? Iar atunci cand nu esti cu ea nu ti-o poti scoate din minte catsi de putin… ii duci dorul… Cred ca sentimentul asta, sau starea… nici nu stiu cum sa o numesc exact este cel mai greu de descifrat… cel mai chinuitor…

Oare este dragoste? Este atractie fizica? Sau altceva?

Daca va asteptati la o declaratie de dragoste, daca va asteptati sa vorbesc despre sentimente profunde pentru o anumita persoana… imi pare rau, dar va voi dezamagi.  Nu pot vorbi despre iubire cand nu o simt.

“Te iubesc!”- doua cuvinte ce sunt rostite prea usor, doua cuvinte care incep sa isi piarda semnificatia in ochii mei, doua cuvinte ce nu le pot rosti decat daca le simt cu adevarat.

Prima data cand mi-au fost spuse aceste cuvinte am incremenit si pot spune ca m-am speriat pentru ca m-am simtit obligata sa raspund cu aceleasi cuvinte cand eu nu simteam iubirea pentru persoana respectiva. Limba noastra este bogata din fericire si mereu exista ceva ce poate sa te salveze dintr-o situatie dificila, aici intervin celelalte cuvinte: “Si eu!”. Dupa ce mi-a fost facuta acea declaratie am simtit nevoia sa fug, sa fug cat mai departe… sa evadez. Ciudat, nu? Ar fi trebuit sa fiu fericita sa ma simt flatata, dar simteam ca acea declaratia ma obliga la mai mult decat puteam oferi. Si atunci am fugit, am rupt relatia dupa o lupta grea cu mine insami.

Apoi, s-a intamplat ca o persoana pe care o cunoasteam de cateva zile sa imi spuna aceste doua cuvinte. Reactia mea a fost una cred ca normala(sau poate ca nu, dar mi-a fost destul de caracteristica), i-am spus ca nu este posibil, ca nu ma cunoaste suficient ca sa ma poata iubi si era adevarat. Apoi cu alta ocazia aceeasi persoana mi-a spus ca sunt iubirea vietii lui, si recunosc toate aceste atentii, aceste cuvinte magulitoare m-au facut sa ma simt destul de bine… dar asta atunci, pe moment, apoi ramaneam singura cu mine… si simteam cum in urma lor ramanea un gust amar. De aceasta mare iubire ce pretindea ca mi-o poarta s-a ales praful si pulberea la scurt timp.

De ce trebuie sa  ne pripim? De ce trebuie sa aruncam cuvinte in staga si in dreapta doar pentru ca asa credem in acel  moment ca este bine, doar ca sa impresionam?

O zi se sfarseste si o alta incepe; o fiinta ajunge la capatul drumului prin viata in timp ce o alta abia si-l incepe…o inima se frange in mii de bucati…

Cineva strange bucatile inimii frante si incearca sa le lipeasca, dar ce rost are? Nu va mai fi niciodata la fel…

 Asculta cantecul inimii mele de vrei sa sti ce simt

Asculta fosnetul frunzelor in bataia vantului de ti-e dor de glasul meu.

Cere-ti iertare de la luna de mi-ai gresit.

Trimite un sarut pe aripile vantului de vrei sa ma saruti si va ajunge la mine.

Lasa gandul sa calatoreasca in nemarginit.

Lasa lumina sa patrunda in inima ta si vei sti cat de mult te iubesc…

Gandeste-te la ce e mai frumos pe lume si acolo ma vei gasi.

Cheama-ma si voi veni la tine… tine-ma si nu-mi mai da drumul.