Poza este facuta in primavara anului 2008, inainte de Pasti. Tin minte ca era destul de cald si batea un vant ingrozitor. Venisem cu mama sa caut o rochie pentru banchet(nu gasisem). In Piata Operei era acest iepure dragut cu mama care a insistat sa faca o poza. Eram putin cam iritata si soarele imi batea in ochi, dar asta cred ca va dati seama si singuri.

Si sa nu uit… pasez aceasta leapsa oricarui doritor. Pe curand!

Viata mea era normala, poate chiar mult prea normala pentru gustul meu si cautam orice ocazie pentru a evada din rutina ce pusese stapanire pe mine de cand incepusem ultimul an de liceu si pana la finalul acestei veri toride. Nici iesirile in oras cu prietenii si nici micile expeditii pe care le faceam in padurile din apropiere nu reuseau, insa sa ma multumeasca cu adevarat. Cautam mereu ceva mai mult, ceva palpitant care sa imi puna sangele in miscare, sa imi faca inima sa-mi iasa din piept de spaima. Totusi, in orasul meu mic nimic iesit din comun nu se intampla, toti ne cunosteam si nimeni nu facea ceva fara ca ceilalti locuitori sa afle pana in seara zilei respective.

Orasul meu este asemanator unui sat, dar un sat ceva mai modern si cu toate facilitatile necesare pentru a duce o viata comoda si linistita. Este genul de oras in care ma imaginez la batranete, cand boala si varsta nu imi vor mai permite sa fac tot ce imi doresc. Este locul in care atunci cand esti mic poti sa il explorezi fara ca parintii sa se teama ca cineva te-ar putea rapi sau ucide. Aici functioneaza mai bine ca oriunde „radio sant”, cum ne place noua sa ii spunem sau, ca sa intelegeti mai bine la ce ma refer, este vorba despre barfa. Ca si la sat poti sa intalnesti seara oameni in varsta discutand aprins pe bancile din fata casei sau a scarii de bloc.

Si ca sa aveti o imagine si mai clara asupra orasului am sa va spun ca aici inca domneste „moda veche”. Majoritatea cetatenilor sunt varstnici care privesc mustratori spre tinerii ce trec pe strada cu un cercel in spranceana sau la fetele cu fusta ceva mai scurta si cu buricul gol. Privesc cu dispret chiar si cuplurile care se saruta in plina strada, caci, dupa parerea lor, fetele ce accepta sarutul sunt usoare. Nu ma plang, m-am obisnuit cu acest mod de gandire si uneori am senzatia ca acesta m-a influentat si inca ma influenteaza mai mult decat as vrea sa recunosc.

Am renuntat de mult timp sa incerc sa schimb ceva in mentalitatea celor din jur, am renuntat sa mai sper ca ceva iesit din comun se va intampla. Probabil cel mai „impresionant” lucru ce se intampla pe aici sunt concertele organizate cu diferite ocazii de primarie. Dupa ce bacul s-a terminat si m-am vazut inscrisa la facultate m-am trezit cu mult prea mult timp liber, timp pe care nu vedeam cum mi l-as putea ocupa. Nu sunt prea multe locuri in care sa ma pot duce si sunt si mai putine cele in care ma simt in largul meu. Cu toate acestea am acceptat sa merg la discoteca si sa fac pe dadaca cu prietenii ce erau mult prea beti sa mai se poata tine pe picioare. Am acceptat si sa stau pana seara tarziu pe banca si sa privesc plictisita trecatorii doar pentru ca prietenii mei sa se amuze pe seama vestimentatie uneia sau a altuia.

Spre finalul verii m-am saturat si am refuzat sa ma mai intalnesc cu ei. Am hotarat sa ma retrag in propria casa sau in padure. Era mijlocul lunii august si afara se mai racorise, asa ca nu ma mai vedeam nevoita sa ma ascund de soare. Zgomotul masinilor inceta din momentul in care intrai in padure, era atat de multa liniste acolo. Chiar si aerul era altul, era curat, revitalizant, iar eu ma simteam libera.

Eram libera sa ma pierd in visare in timp ce priveam razele de soare patrunzand printre crengi si ascultam susurul micului rau ce strabatea acele locuri. Dar omul nu putuse sa lase in pace acest mic Paradis si lasase urme adanci, urme pe care le-am ignorat mereu doar pentru ca ma faceau sa ma simt vinovata. Imi placea sa urc pana in varful unui deal, de acolo puteai sa privesti  intreg orasul si era locul unde veneam adesea cu un fost prieten ce iubea natura cel putin la fel de mult ca si mine.

In cea din urma zi imi amintesc ca am privit apusul de acolo. Cerul imi infatisa un amestec de albastru si roz, dar nu erau culorile cu care ne obisnuisem cu totii, erau mult mai frumoase, mai armonioase si expresive. Nu cred ca as putea descrie acea imagine si nici sentimentul de teama ce m-a cuprins privindu- l. Mai tarziu aveam sa inteleg de ce.

De cum spectacolul s-a incheiat am inceput sa cobor, insa am facut-o pe cealalta parte a dealului. Nu tin minte sa mai fi incercat vreodata acel drum, dar stiam cu siguranta unde avea sa ma duca si era mai mult ca suficient pentru mine. Panta era mult mai abrupta decat cea pe care urcasem cu cateva ore in urma si daca nu ar fi fost copacii, probabil nu as fi reusit sa cobor. Jumatate din drum l-am parcurs tinandu-ma de fiecare copac ce imi aparea in cale in speranta ca nu voi aluneca. Se intunecase si nu puteam sa vad la mai mult de 1 metru in fata mea lucru ce incepuse sa ma agite. Cautasem aventura si spaima, iar acum probabil gasisem o  mica parte din ce imi dorisem.

M-am oprit pentru o clipa si mi-am lipit saptele de trunchiul gros al unui copac, respiram greu si imi simteam inima batand tare. Am hoarat sa merg mai departe, era mai bine sa ma grabesc. Incepeam sa vad luminile farurilor de pe sosea si din cand in cand ajungeau pana la mine diferite zgomote, pe care le-am ignorat doar pentru a ma concentra asupra locului in care calcam. Pomii se rarisera si picioarele mi se afundau tot mai mult in patura de frunze uscate sub care se afla un strat de noroi alunecos.

Un singur moment de neatentie a fost suficient ca totul sa ia o intorsatura nedorita. Auzisem un fosnet undeva in spatele meu si m-am intors sa vad cine sau ce e, atunci piciorul mi-a alunecat si am cazut pe burta. Am simtit cum capul meu loveste ceva tare si apoi a fost… intuneric.

Viata 

Mi-am ascuns capul in perina si am tinut ochii inchisi in timp ce incercam sa-mi amintesc cum este sa te trezesti dimineata stiind ca cineva drag doarme langa tine, sau ca e deja treaza si iti mangaie parul in timp ce iti croiesti drumul spre realitate. Imi doream sa dorm din nou, sa nu ma mai gandesc la nimic…

A trecut mult timp de cand am scris ultima data aici si as vrea sa spun ca regret, dar nu este adevarat. Aveam nevoie de o pauza, ma plictisisem… imi pierdusem inspiratia, dar acum sper ca totul sa reintre in normal si sa va ”incant” cu cate un articol in fiecare saptamana.

Plina luna le zambeste bland

Si-si arunca ale ei suave raze

Peste-ntinsul neant de noapte. 

Stele-n cer si pe pamant

Ici si acolo aceeasi maretie…

Ultimele zile au adus caldura si multa veselie… si bineinteles si-a facut aparitia si boala elevilor: chilunagita. ) Dar nu numai elevii sunt cei care chiulesc, mai sunt si angajatii primariei ce se presupune ca vor infrumuseta orasul, il vor curata de toate mizeriile.

Ia uitati aici ce bine stau la soare 3 maturatori(asa s-or numi?):

Floricele pe campii
Hai sa le-adunam, copii!!!

Si cum a dat caldura au dat si primele floricele. Ghioceii si brandusele si cum sa nu te bucuri cand de cate ori iesi din casa dai cu nasul in ele?

De data aceasta nu am sa caut cuvinte frumoase, figuri de stil prin care sa descriu ceea ce simt, ceea ce mi se intamplat zi cu zi… simt nevoia sa scriu doar de dragul de a spune ceea ce  gandesc. Poate ca o sa considerati acest articol printre cele mai proaste pe care le-am scris, sau poate ca o sa va placa tocmai pentru simplitatea sa. Decizia este a voastra.

Cred ca am sa ma opresc asupra comportamentului adecvat la scoala, despre felul in care trebuie sa te comporti la o ora si cum trebuie sa te adresezi unui profesor. In ultima saptamana au fost doua incidente care m-au facut sa privesc oarecum dezgustata sau dezamagita spre cateva din persoanele din jurul meu.

Stim cu totii ca teoretic este interzis sa folosesti un telefon mobil in timpul orei, dar e drept, cu totii in unele ore de curs il utilizam fara jena… profesorul ne permite, iar noi profitam. Totusi, atunci cand este o materie la care nu ti se permite si ti se atrage atentia sa lasi telefonul nu cred ca este tocmai, cum sa zic, frumos sa incepi sa vorbesti la telefon cu mamica. Daca ai vorbit si esti prins, nu ar fi normal sa iti ceri scuze si sa pleci capul? Nu!!! Doamne fereste! Incepem sa ne luam in gura cu profesorul(care in cazul de fata mai iti este si diriginta) si evidentiem faptul ca haina pe care urma sa ti-o cumpere mamica este mai importanta decat materia respectiva. Si o tinem cu parerea noastra mult si bine, ca doar ce, nu am deranjat ora in vreun fel, ca in timp ce vorbeam faceam si ceea ce spusese profesoara. Voi cum priviti un astfel de comportament? Sunt eu chiar atat de incuiata incat sa nu inteleg rationamentul asta?

Apoi, un alt caz a fost cel in care i s-a atras atentia unui elev ca e timpul sa nu mai chiuleasca si sa se puna pe invatat. I s-a spus ca nu doarme suficient, ca a slabit si e palid si trebuie sa isi revina. Cand ti se fac astfel de observatii si mai ales cand ele sunt cel putin pe jumatate adevarate nu cred ca este cazul sa incepi sa te iei cu diriginta in gura, sa ridici tonul si sa fi obraznic, nu? Ei bine asa a facut acest elev doua zile la rad, iar in ceea de a doua zi a fost chiar dat afara de la ora de dirigentie…

Stiu ca nu am dreptul sa judec oamenii, dar uneori nu ma pot abtine, eu nu pot tolera comportamente ca acesta si ma intreb de ce unii oameni nu pot sa taca atunci cand trebuie si intind coarda la maxim si chiar depasesc limita “admisa”. Acestea au fost doua din cazurile care le-am mentionat ina cest articol, dar nu sunt singulare… nu sunt singurii. Si apoi sunt intrebata de nu ma inteleg cu unii colegi, iata de ce…. pentru ca eu nu gandesc ca unii din ei, pentru ca eu nu tolerez compartamentul lor si imi vine sa plec cat vad cu ochii.

Acum sa vedem o reconstituire marca Mircea Badea a acelui incendiu: