Daca va asteptati la o declaratie de dragoste, daca va asteptati sa vorbesc despre sentimente profunde pentru o anumita persoana… imi pare rau, dar va voi dezamagi. Nu pot vorbi despre iubire cand nu o simt.
“Te iubesc!”- doua cuvinte ce sunt rostite prea usor, doua cuvinte care incep sa isi piarda semnificatia in ochii mei, doua cuvinte ce nu le pot rosti decat daca le simt cu adevarat.
Prima data cand mi-au fost spuse aceste cuvinte am incremenit si pot spune ca m-am speriat pentru ca m-am simtit obligata sa raspund cu aceleasi cuvinte cand eu nu simteam iubirea pentru persoana respectiva. Limba noastra este bogata din fericire si mereu exista ceva ce poate sa te salveze dintr-o situatie dificila, aici intervin celelalte cuvinte: “Si eu!”. Dupa ce mi-a fost facuta acea declaratie am simtit nevoia sa fug, sa fug cat mai departe… sa evadez. Ciudat, nu? Ar fi trebuit sa fiu fericita sa ma simt flatata, dar simteam ca acea declaratia ma obliga la mai mult decat puteam oferi. Si atunci am fugit, am rupt relatia dupa o lupta grea cu mine insami.
Apoi, s-a intamplat ca o persoana pe care o cunoasteam de cateva zile sa imi spuna aceste doua cuvinte. Reactia mea a fost una cred ca normala(sau poate ca nu, dar mi-a fost destul de caracteristica), i-am spus ca nu este posibil, ca nu ma cunoaste suficient ca sa ma poata iubi si era adevarat. Apoi cu alta ocazia aceeasi persoana mi-a spus ca sunt iubirea vietii lui, si recunosc toate aceste atentii, aceste cuvinte magulitoare m-au facut sa ma simt destul de bine… dar asta atunci, pe moment, apoi ramaneam singura cu mine… si simteam cum in urma lor ramanea un gust amar. De aceasta mare iubire ce pretindea ca mi-o poarta s-a ales praful si pulberea la scurt timp.
De ce trebuie sa ne pripim? De ce trebuie sa aruncam cuvinte in staga si in dreapta doar pentru ca asa credem in acel moment ca este bine, doar ca sa impresionam?