Singura intr-o camera rece
Singura intr-o casa goala
Singura pe o strada intunecata
Singura intr-o mare de oameni nepasatori
Singura intr-o tara de corupti
Singura intr-un univers sinistru
Singura… mereu singura…
Asteptandu-te pe tine
In mijlocul furtunii.
Cum poti sa distingi iubirea de atractie fizica? Este una din intrebarile care probabil si le-au pus multi inaintea mea si al carei raspuns este greu de gasit. De multe ori ni se intampla sa confundam aceste doua sentimente si sa luam decizii gresite.
Vi s-a intamplat vreodata sa cunoasteti un el/ea care sa devina un fel de magnet pentru voi? De cate ori vedeati aceasta persoana sa simtit cum inima incepe sa bata atat de tare incat mai putin iese din piept. Sa ai senzatia ca te topesti ca un cub de gheata de cate ori te priveste si iti zambeste si totusi… de cate ori esti cu ea mai mult timp sa incepi sa te simti inchis ca intr-o cusca, sa simti nevoia de a evada? Iar atunci cand nu esti cu ea nu ti-o poti scoate din minte catsi de putin… ii duci dorul… Cred ca sentimentul asta, sau starea… nici nu stiu cum sa o numesc exact este cel mai greu de descifrat… cel mai chinuitor…
Oare este dragoste? Este atractie fizica? Sau altceva?
Daca va asteptati la o declaratie de dragoste, daca va asteptati sa vorbesc despre sentimente profunde pentru o anumita persoana… imi pare rau, dar va voi dezamagi. Nu pot vorbi despre iubire cand nu o simt.
“Te iubesc!”- doua cuvinte ce sunt rostite prea usor, doua cuvinte care incep sa isi piarda semnificatia in ochii mei, doua cuvinte ce nu le pot rosti decat daca le simt cu adevarat.
Prima data cand mi-au fost spuse aceste cuvinte am incremenit si pot spune ca m-am speriat pentru ca m-am simtit obligata sa raspund cu aceleasi cuvinte cand eu nu simteam iubirea pentru persoana respectiva. Limba noastra este bogata din fericire si mereu exista ceva ce poate sa te salveze dintr-o situatie dificila, aici intervin celelalte cuvinte: “Si eu!”. Dupa ce mi-a fost facuta acea declaratie am simtit nevoia sa fug, sa fug cat mai departe… sa evadez. Ciudat, nu? Ar fi trebuit sa fiu fericita sa ma simt flatata, dar simteam ca acea declaratia ma obliga la mai mult decat puteam oferi. Si atunci am fugit, am rupt relatia dupa o lupta grea cu mine insami.
Apoi, s-a intamplat ca o persoana pe care o cunoasteam de cateva zile sa imi spuna aceste doua cuvinte. Reactia mea a fost una cred ca normala(sau poate ca nu, dar mi-a fost destul de caracteristica), i-am spus ca nu este posibil, ca nu ma cunoaste suficient ca sa ma poata iubi si era adevarat. Apoi cu alta ocazia aceeasi persoana mi-a spus ca sunt iubirea vietii lui, si recunosc toate aceste atentii, aceste cuvinte magulitoare m-au facut sa ma simt destul de bine… dar asta atunci, pe moment, apoi ramaneam singura cu mine… si simteam cum in urma lor ramanea un gust amar. De aceasta mare iubire ce pretindea ca mi-o poarta s-a ales praful si pulberea la scurt timp.
De ce trebuie sa ne pripim? De ce trebuie sa aruncam cuvinte in staga si in dreapta doar pentru ca asa credem in acel moment ca este bine, doar ca sa impresionam?
Dimineata suna ceasul si parca totul se prabuseste peste mine, totul fiind lumea minunata a viselor, linistea si pacea, uneori chiar fericirea. Ceasul desteptator a ajuns sa fie pentru mine un fel de calau, nu unul din cei ce-ti curma viata intr-o clipita… ci unul care ma arunca nemilos in valtoarea unei noi zile. De cum deschizi ochii dai de probleme: tema neterminata, animale de hranit, ordine de facut… scoala.
Asa incepe o zi si inainte sa iti dai seama ea se si incheie si adormi… si apoi o iei de la capat cand suna ceasul… un ciclu fara sfarsit.
Asa, pe nesimtite au trecut zile, saptamani, luni si ani din viata mea, iar timpul este din ce in ce mai nerabdator. Timpul nu mai asteapta ca eu sa ma bucur de rasarit, lui nu ii pasa ca eu mai am atatea de facut pana ca “astazi” sa se incheie. Ce ii pasa lui?
O zi se sfarseste si o alta incepe; o fiinta ajunge la capatul drumului prin viata in timp ce o alta abia si-l incepe…o inima se frange in mii de bucati…
Cineva strange bucatile inimii frante si incearca sa le lipeasca, dar ce rost are? Nu va mai fi niciodata la fel…
Mantia neagra ca smoala a noptii se lasa peste orasul agitat punand capat, treptat forfotei. Acum, cerul senin este sub stapanirea falnicei luni, iar stelele se aprind in jurul ei ca niste faclii. Ea este imparateasa noptii si cu blandele-i raze vegheaza asupra vietatilor noptii.
Vantul bland poarta pe aripile sale un cantec de dor ce a pornit acum sute de ani de undeva de departe si, acum dupa atata amar de vreme ajunge si pe aceste meleaguri.
Un fior imi cuprinde trupul, caci acest cant imi e atat de cunoscut, e parca o frantura din gandurile mele framantate. Versurile sale imi amintesc parca de o viata anterioara… de aceeasi poveste de iubire trista…
O raza argintie isi odihneste corpul firav pe mana mea si parca simt mangaierea blanda a unei mame ce-si incurajeaza fiica.
Oare ea, luna, intelege ce simt? Oare poate citi in ochii mei ciocolati tristetea ce-mi macina sufletul? Oare poate ea sa-mi alunge singuratatea?
“Luna, tu stapana a infinitului ceresc arata-mi o clipa ce e fericirea deplina. Luna, preamareata regina, sti tu oare ce ma asteapta in viitorul nesigur? Oare visul meu maret se va implini?”
Vocea mea plapanda , atat de nesigura se ridica treptat la cer impreuna cu acele fascicule de praf ce dansau vesele in lumina unei raze. Raspunsul insa nu veni, dar parca, de acolo de sus, un zambet increzator ajunse pana la mine…oare sa fi fost doar o iluzie? Sau poate Luceafarul nu e doar un basm…
Afara-i noapte,
Luna răsare,
Lumina-i incantataore,
Dar sufletu’ mă doare.(Sufletu-mi doboară-iniţial)
Cerule-n măreţia sa,
Mângâie făptura mea.
Vântule-n bătaia ta,
Alunga-mi lacrima!
Susur(Şopot)de izvor,
Blând si măgulitor,
Cuvinte dulci şopteşte-mi tu…
Sa nu plang continuu.
Pasare din abis,
Tu destinul mi-ai scris.
Departe de el m-ai dus
Undeva spre apus.
Cerul straluceste
Si de tine-mi aminteste
Ochii tai caprui
Fura inima oricui.
Zambetu-ti fermecator
Ma vrajeste-ncetisor
Aerul misterios
Ma face bucuros.
In padurea cu mult soare
Peste lespedea ceas mare
Clipoceste-ncetisor
Frumusete de izvor.
Firul de apa coboara
Printre pietre se strecoara
De la munte in aval
Pentru a face un canal
P.S.: Este o poezie la care eu tin foarte mult pt ca prima strofa am scris-o cu mama
Iti spun adio,
Azi ne despartim;
Si maine sper sa nu ne-ntalnim,
Acum iti spun adio.
Maine chiar de ne-om vedea’
Eu nu te voi cunostea;
Caci mi-ai facut prea multe,
Eu nu te voi ierta.
writterx