M-am trezit dis de dimineata spunandu-mi “ah, ce bine era sa dorm” si m-am ridicat repejor din pat. Am intrat repede in priza si am inceput sa imi termin bagajul caci trebuie sa plec in excursie… Da!!!! Plec!!!!
Ne mai citim peste 5 zile cand o sa revin mai praf decat atunci cand am plecat!
Dupa cum totii stim aceasta este ultima saptamana din semestrul I, saptamana in care toti profesorii incheie mediile si noi elevii scapam de presiunea notelor, de cererile profesoriilor…
Dar uite, colo in zare se iveste o silueta ce se apropie ca o furtuna spre noi. Cine sa fie oare? Ah, dar nu se poate… fugiti!! Este marea dictatoare a liceului ce a venit sa taie si sa spanzure tot ce intalneste in cale. Si scoate fum pe nari si urechi, si tipatul ei e infoirator… iar intreg liceul se cutremura sub tocurile pantofilor ei.
Doamna noastra directoare este cat se poate de hotarata sa ne oblige sa stam in liceu si sa pierdem vreme pana cand se incheie orele…si asta chiar si in ultima zi de scoala, vinerea. Da, minunati-va si apoi intoarceti spatele si continuati-va drumul spre casa.
Becoming Jane este un film de exceptie ce tocmai l-am vizionat. Nu am de gand sa va povestesc ce actori au jucat in el si nici cine e regizorul, nici nu intentionez sa va fac un rezumat al acestuia. Ce rost ar avea sa mai vizionati acest film daca v-as dezvalui unele din cele mai… sa le zicem picante detalii?In final, dupa 2 ore in care am fost captivata de ceea ce vizionam am ramas cu un oarecare gust amar. Sa nu cumva sa tindeti sa credeti ca este un film de proasta calitate, chiar dimpotriva, dar finalul este unul trist. Daca esti o persoana romantica si sentimentala s-ar putea sa te intristezi, de aceea recomand sa vizionati filmul seara si dupa aceea imediat sa va puneti in pat si sa dormiti. 
Ceea ce iubesc si am iubit mereu in filme este umorul englezesc, remarcile ironice ce au darul sa isi atinga tinta intr-un mod subtil si care nu sunt intotdeauna gustate.
Acest film este o biografie a vietii marii scriitoare Jane Austen si daca o agreati va sugerez sa il vizionati (daca nu ati facut-o deja).
Ceasul suna…. din nou. Sunetul sau insistent si cat se poate de iritant ma determina sa il caut printre asternuturi. Oare unde este? Sa fie sub perina? Sau poate ca e pe patul alatura, sau… unde e? Este o adevarata tortura pentru urechile mele, pentru mintea mea inca adormita pe jumatate sa il aud taraind. Mi-am zis mereu ca o sa il izbesc de perete cu prima ocazie si asa o sa-l amutesc pe veci, dar nu pot… inca mai am nevoie de el. Intr-un final il gasesc pe podea, alaturi de hainele ce le-am dezracata cu o seara in urma si le-am lasat in plata Domnului.
Dimineata! Vai, daca ai sti cat urasc aceasta parte a zilei. Dimineata visele cele mai dulci se spulbera, dispar intr-un nor de praf si ma lasa cu un gust amar. Simt cum capul meu incepe sa imi pulseze de durere, trupul imi este mai sleit de puteri decat acum cateva ore, cand ostenita dupa o zi de activitate mi-am asezat mandrul capsor pe perina moale si am inchis ochii pentru a ma lasa purtata pe aripi de vis.
Ah, ce dulce e sa visezi. Ah, cat de reale imi par unele vise si cat de mult as vrea sa nu ma mai trezesc… Dar, ah, realitatea ma loveste in plin de cand inlatur patura de pe mine si simt frigul din camera invaluindu-ma.
Lumina, alta tortura de care dau imediat ce aprind becul… ochii mei protesteaza incepand sa verse lacrimi, trupul imi cere sa ma aseze cat mai repede jos… dar nu-i pot ceda, trebuie sa ma pregatesc pentru ziua ce e pe cale sa inceapa. Cu dosul palmei imi tot sterg lacrimile ce curg incetinel pe obrazul meu in timp ce buzele mele se intredeschid mereu intr-un cascat lung…
Toate miscarile mi se par lente, dar timpul nu are rabdare ca eu sa imi revin si ma arunca cu o cruda nepasare in valtoarea noii zile, in rutina ce a pus stapanire pe mine, in rutina ce ma condamna monotonieei.
Singura intr-o camera rece
Singura intr-o casa goala
Singura pe o strada intunecata
Singura intr-o mare de oameni nepasatori
Singura intr-o tara de corupti
Singura intr-un univers sinistru
Singura… mereu singura…
Asteptandu-te pe tine
In mijlocul furtunii.
Daca va asteptati la o declaratie de dragoste, daca va asteptati sa vorbesc despre sentimente profunde pentru o anumita persoana… imi pare rau, dar va voi dezamagi. Nu pot vorbi despre iubire cand nu o simt.
“Te iubesc!”- doua cuvinte ce sunt rostite prea usor, doua cuvinte care incep sa isi piarda semnificatia in ochii mei, doua cuvinte ce nu le pot rosti decat daca le simt cu adevarat.
Prima data cand mi-au fost spuse aceste cuvinte am incremenit si pot spune ca m-am speriat pentru ca m-am simtit obligata sa raspund cu aceleasi cuvinte cand eu nu simteam iubirea pentru persoana respectiva. Limba noastra este bogata din fericire si mereu exista ceva ce poate sa te salveze dintr-o situatie dificila, aici intervin celelalte cuvinte: “Si eu!”. Dupa ce mi-a fost facuta acea declaratie am simtit nevoia sa fug, sa fug cat mai departe… sa evadez. Ciudat, nu? Ar fi trebuit sa fiu fericita sa ma simt flatata, dar simteam ca acea declaratia ma obliga la mai mult decat puteam oferi. Si atunci am fugit, am rupt relatia dupa o lupta grea cu mine insami.
Apoi, s-a intamplat ca o persoana pe care o cunoasteam de cateva zile sa imi spuna aceste doua cuvinte. Reactia mea a fost una cred ca normala(sau poate ca nu, dar mi-a fost destul de caracteristica), i-am spus ca nu este posibil, ca nu ma cunoaste suficient ca sa ma poata iubi si era adevarat. Apoi cu alta ocazia aceeasi persoana mi-a spus ca sunt iubirea vietii lui, si recunosc toate aceste atentii, aceste cuvinte magulitoare m-au facut sa ma simt destul de bine… dar asta atunci, pe moment, apoi ramaneam singura cu mine… si simteam cum in urma lor ramanea un gust amar. De aceasta mare iubire ce pretindea ca mi-o poarta s-a ales praful si pulberea la scurt timp.
De ce trebuie sa ne pripim? De ce trebuie sa aruncam cuvinte in stanga si in dreapta doar pentru ca asa credem in acel moment ca este bine, doar ca sa impresionam?
Dimineata suna ceasul si parca totul se prabuseste peste mine, totul fiind lumea minunata a viselor, linistea si pacea, uneori chiar fericirea. Ceasul desteptator a ajuns sa fie pentru mine un fel de calau, nu unul din cei ce-ti curma viata intr-o clipita… ci unul care ma arunca nemilos in valtoarea unei noi zile. De cum deschizi ochii dai de probleme: tema neterminata, animale de hranit, ordine de facut… scoala.
Asa incepe o zi si inainte sa iti dai seama ea se si incheie si adormi… si apoi o iei de la capat cand suna ceasul… un ciclu fara sfarsit.
Asa, pe nesimtite au trecut zile, saptamani, luni si ani din viata mea, iar timpul este din ce in ce mai nerabdator. Timpul nu mai asteapta ca eu sa ma bucur de rasarit, lui nu ii pasa ca eu mai am atatea de facut pana ca “astazi” sa se incheie. Ce ii pasa lui?
O zi se sfarseste si o alta incepe; o fiinta ajunge la capatul drumului prin viata in timp ce o alta abia si-l incepe…o inima se frange in mii de bucati…
Cineva strange bucatile inimii frante si incearca sa le lipeasca, dar ce rost are? Nu va mai fi niciodata la fel…
Mantia neagra ca smoala a noptii se lasa peste orasul agitat punand capat, treptat forfotei. Acum, cerul senin este sub stapanirea falnicei luni, iar stelele se aprind in jurul ei ca niste faclii. Ea este imparateasa noptii si cu blandele-i raze vegheaza asupra vietatilor noptii.
Vantul bland poarta pe aripile sale un cantec de dor ce a pornit acum sute de ani de undeva de departe si, acum dupa atata amar de vreme ajunge si pe aceste meleaguri.
Un fior imi cuprinde trupul, caci acest cant imi e atat de cunoscut, e parca o frantura din gandurile mele framantate. Versurile sale imi amintesc parca de o viata anterioara… de aceeasi poveste de iubire trista…
O raza argintie isi odihneste corpul firav pe mana mea si parca simt mangaierea blanda a unei mame ce-si incurajeaza fiica.
Oare ea, luna, intelege ce simt? Oare poate citi in ochii mei ciocolati tristetea ce-mi macina sufletul? Oare poate ea sa-mi alunge singuratatea?
“Luna, tu stapana a infinitului ceresc arata-mi o clipa ce e fericirea deplina. Luna, preamareata regina, sti tu oare ce ma asteapta in viitorul nesigur? Oare visul meu maret se va implini?”
Vocea mea plapanda , atat de nesigura se ridica treptat la cer impreuna cu acele fascicule de praf ce dansau vesele in lumina unei raze. Raspunsul insa nu veni, dar parca, de acolo de sus, un zambet increzator ajunse pana la mine…oare sa fi fost doar o iluzie? Sau poate Luceafarul nu e doar un basm…
Afara-i noapte,
Luna răsare,
Lumina-i incantataore,
Dar sufletu’ mă doare.(Sufletu-mi doboară-iniţial)
Cerule-n măreţia sa,
Mângâie făptura mea.
Vântule-n bătaia ta,
Alunga-mi lacrima!
Susur(Şopot)de izvor,
Blând si măgulitor,
Cuvinte dulci şopteşte-mi tu…
Sa nu plang continuu.
Pasare din abis,
Tu destinul mi-ai scris.
Departe de el m-ai dus
Undeva spre apus.
